Hocheiul in Bucuresti...

Stimate Domnule Primar, 
Mă adresez dvs., cu respect, in calitate de părinte al unei fetițe de 9 ani care, printre alte sporturi, a început să joace hochei la Clubul Sportiv Triumf București de câteva luni. Văd și simt condițiile în care acești pitici fac performanță. Văd și simt dăruirea antrenorilor și stau adesea și mă întreb ce îi determină pe acești oameni ca, pentru niște sume simbolice, să facă o muncă dificilă de dascăl pentru că și ei alături de părinți și școală formează caractere. Sunt convinsă că știți tot atât de bine ca om, părinte, sportiv și medic că nu se poate face performanță în condiții precare și acestea sunt condițiile de antrenament de la Liberty și AFI. Ambele patinoare nu au vestiare unde copiii să se schimbe și consider că este destul de umilitor pentru ei să facă acest gest în public. Ei nu realizează pentru că dorința de a patina este mai mare decât jena dar sincer nu mi se pare normal. Performanța nu are timp să aștepte, iar acești copii de 8-10 ani trebuie crescuți pentru acest obiectiv pentru că altfel se vor pierde și este păcat. Entuziasmul te poate ține în priză o perioadă dar nu te poate motiva să continui. Dacă știți ce puțin le trebuie să fie fericiți. Când antrenorul le aduce câte o pereche de jambiere sau o crosă le lucesc ochii de fericire. Vă dați seama ce ar însemna pentru ei un patinoar. Ar însemna să le așterneți visele cele mai frumoase la picioare. Sincer, din dragoste pentru copil și pentru pasiunea sa pentru sport am fost tentată să mă mut la Brașov sau chiar mai departe în locuri unde există patinoar dar pentru că există și un patriotism local bucureștean m-am hotărât să vă scriu. Nu sunt adepta urletelor în stradă și a demonstrațiilor și nu am făcut așa ceva niciodată. Sunt însă adepta dialogului cu final concret. Totuși nu pot accepta că niște oameni inteligenți nu pot găsi niște soluții rezonabile. Nu vreau să mă înțelegeti greșit dar mă doare să văd că echipa națională a României are numai 2-3 nume românești doar pentru că alții au condiții de antrenament la un anumit standard, deci fac performanță,… iar Capitala…nu are un patinoar si puținele echipe de aici abia supraviețuiesc. Și mă uit ce au și vecinii în capitalele lor în termeni de patinoare și mă doare sufletul din nou. Bucureștiul a fost gazda unui Campionat Mondial de hochei pe gheață cu mai bine de 40 de ani în urmă și nu văd de ce nu putem aspira din nou către așa ceva. Și mai cred că dacă orgoliile ar fi lăsate la o parte și s-ar strânge lumea la o masă cu lucruri concrete s-ar putea face o treabă bună și mulți copii ar fi fericiți, nu numai cei care fac performanță. 
Cu stimă, 
Daniela Dumitrescu

Fragmente de suflet în drum spre Çanakkale

  

In drumul spre litoralul turcesc al Mării Egee am înnoptat într-un hotel situat pe malul mării între cele două terminale de trecere cu bacul, o constucţie relativ modestă, din piatră, fără prea mari pretenţii, dar plină de culoare locală. Cu surprindere am găsit aici toate facilităţile inclusiv sală de fitness precum şi un adevărat muzeu de obiecte vechi expuse după priceperea proprietarului.

Exteriorul, interiorul, parcarea din vecinătatea imediată, toate la un loc formeză un fel de caravanserai, o replică, în imaginaţia mea, a caravanseraiurilor de altădată. Impresia de vechi este accentuată şi de bănuiala că sunt în prezenţa unei foste construcţii cu rol de depozitare din zona portului, construcţie reabilitată şi căreia i s-a oferit o nouă viaţă şi funcţiune, aceea de hotel. Nu am întrebat niciodată dar intuiţia şi meseria îmi spun exact că despre aşa ceva trebuie să fie vorba.

Până să ducem bagajele la maşină am dat un ocol locurilor, atrasă cumva de necunoscut. Aveam să descopăr aici fragmente de suflet extraordinare aşezate frumos într-un colţ al sălii de mese pentru ca apoi să descopăr alte şi alte surprize răspândite cam peste tot, la ferestre, pe pereti, afară…

Iată acele fragmente de suflet despre care vorbeam.......bucăţi de energie dintr-o forţă vitală pierdută în intense întâlniri emoţionale...amintiri adunate la un loc de generaţii...

  

Fragmentele de suflet se schimbă la nivel istoric, le primeşti sau le oferi, faci schimb de energie şi rămâi uneori ancorat în mod involuntar. Ele pot fi motivul pentru care ne gândim adesea la un loc sau la o persoană mult timp după ce ne-am îndepărtat sau despărţit şi suntem incapabili să întrerupem acel contact în mod natural.

Aceste fragmente de suflet îmi dau energie şi speranţă fără să–mi ceară nimic în schimb. Există totuşi o intensă dorinţă de a reveni acolo, de a le revedea în starea lor naturală, dorinţă pe care nu am simţit-o, în mod inexplicabil, nici unde altundeva, o înţelegere mutuală de transfer de forţă vitală.

  

Amintirile se uită la mine...ca o legătură între două lumi atât de diferite.

Suntem mai puternici decât credem!

Daniela Dumitrescu

TURCIA…altfel

Seara...echilibru şi frumusete

Apus de soare şi palmieri

Luna jucăuşă

Pietre, apă şi nisip

Clar de lună pe terasa cu vedere spre insula Kos

Dimineata, la pranz şi seara

Inainte şi după furtună

Dimineaţa...echilibru şi frumusete

Suntem mai puternici decât credem !

Daniela Dumitrescu



Manifest

Arhitectură cu memorie partajată

Este duminică seara și mijloc de ianuarie 2013…O lecție de viață…Vine o vreme când constați că ai devenit brusc inutil la serviciu din frica și invidia lingăilor care au un instinct de conservare teribil de performant și se regrupează tot atât de repede pe cât reușesc să distrugă ce alții s-au străduit să construiască în atâția ani de muncă.

Si totuși există ceva care te ajută să te mobilizezi mai presus de eforturile acestor indivizi nefericiți pentru că lumea nu se limitează la ei, nu începe și nu se termină cu ei. Sunt multe lucruri precum profesia și experiența, gândurile și trăirile ce nu pot fi atinse și atunci te întorci cu bucurie la ele pentru a le valorifica cumva.

M-am hotărât să scriu pentru moment despre arhitectură și patrimoniu arhitectural, despre locuri și despre multe alte lucruri.

Ceea ce se întâmplă azi cu noi, cu societatea românească nu are cum să nu se întâmple și cu arhitectura, o formă de organizare a spațiului, prin excelență cognitivă și ontologică, deci socială.

Trăim o arhitectura cu memorie partajată ce se exprimă în fiecare dintre noi, ca ființe cu memorie partajată și se manifestă în spațiul nostru comun de memorie care este istoria.

Dacă ar exista un grad mai mare de interacțiune între noi locuitorii acestui teritoriu care avem aceeași memorie colectivă și o mai bună sincronizare a ideilor și acțiunilor care sunt partițiile noastre cu siguranță nu am mai trăi în acest haos social și estetic, la limita urâtului și ne-am conserva și respecta trecutul.

De ceva vreme distrugem mult și valorificăm prea puțin considerând că suntem prea săraci ca să învestim în lucruri scumpe și de bun gust dovedind o lipsa profundă de respect față de noi înșine, alegând însă la schimb compromisul.

Dacă vom continua să trăim așa performanțele noastre vor fi din ce în ce mai scăzute atingând punctul de la care nici nu mai contează ce se întâmplă pentru ca nu vom mai avea cu ce ne identifica pe scara evoluției istorice, în acest spațiu fizic.

Pornesc pe această cale cu dorința și speranța că voi contribui la efortul pe care trebuie să-l facem de a ne respecta trecutul comportându-ne și altfel decât am făcut-o până acum.

Suntem mai puternici decât credem!

Daniela Dumitrescu

Multă "transparenţă" şi rugină în turismul românesc

De aceea nu suntem competitivi nici în turism...Este prea multă "transparenţă" şi rugină în concepţie.

Si din păcate nu este singurul loc în Bucureşti unde te izbesc vizual aceste panouri aducându-te cu picioarele pe pământ. Au avut grijă să le monteze şi în mijlocul trotuarului ca nu cumva să le ratezi, dacă nu vizual măcar fizic...din neatenţie. Amară ironie...

S-ar putea totuşi valorifica la fier vechi...

Oricum imaginea face mai mult decât o mie de cuvinte...sau explicaţii...

Suntem mai puternici decât credem!

Daniela Dumitrescu

Aspat și Enisala sau Mister...Singurătate...Tăcere

Cu imaginea Troiei şi a Histriei în minte merg mai departe în călătoria mea printre amintiri către alte destinaţii mai mult sau mai puţin cunoscute...Aspat şi Enisala... sau paşi pierduţi şi trasee pierdute sub soarele torid al verii.

Cele două cetăţi medievale - Çifit Kale (Castelul Aspat) şi Yeni Sale (cetatea Enisala) – mi-au creat senzaţia unui echivalent sudic organic, reinterpretat şi cam excentric al grădinilor romantice englezeşti.

Sunt unite de un destin oarecum comun acela de cetăţi genoveze construite de bizantini pe un fundament mult mai vechi care se pierde misterios în negura timpurilor istorice. Cu rol de supraveghere a drumurilor de apă şi de uscat au fost utilizate ca sisteme de apărare şi de către Imperiul Otoman până la consumarea lor funcţională pentru ca ulterior să fie părăsite. Acum ambele sunt ajunse în ruină.

Zidurile lor se înalţă organic, semeţe şi misterioase, din formaţiunile care domină întinderile de apă din jur. Peisajele care ţi se dezvăluie sunt uimitor de frumoase şi aproape că îţi taie răsuflarea, reducându-te la tăcere, o combinaţie extraordinară de uscat şi apă - golful Aspat şi lacul Razim, un fost golf al Mării Negre colmatat cu nisip de trecerea timpului.

Mister...

Pentru a amplifica misterul locului în care te afli depre Çifit Kale se spune că ar fi fost adăpost pentru piraţi şi că aici există un izvor a cărui apă nu îşi pierde niciodată calităţile şi gustul chiar dacă apa este ţinută în pahar mai mult de un an. În plus masivul stâncos pe care se află cetatea ascunde o grotă cu galerii ce, se pare, făceau legătura între diversele paliere ale cetăţii.

Nici Enisala nu se lasă mai prejos pentru că şi aici există o legendă legată de grota numită „Gaura Zmeului” sau „Groapa Zânei” cu galerii ce te conduc, se pare, până sub cetate. Iar în grotă există şi un mic izvor care se prelinge firav pe pereţii stâncoşi ai acesteia ca nişte şiroaie de lacrimi ale zânei răpită de zmeu şi ţinută prizonieră.

Singurătate...

Le mai uneşte ceva, dorinţa de a nu fii singure. Oamenii îndrăgostiți de ele încearcă să le revitalizeze şi să le ofere şi alt rost decât cel turistic exclusiv. La Enisala se organizează anual un festival istoric, iar cetatea Aspat este gazda unui atelier de sculptură în aer liber care se doreşte a fii transformat într-un muzeu permanent în aer liber şi un centru de artă contemporană.

Tăcere....

După ce va fi trecut agitația turistică peste cele două se lasă iar tăcerea apăsătoare. Gândul îmi zboară înapoi la intrările în cele două grote, uși deschise spre lumi necunoscute care poartă povestea adevărată a celor două cetăți tăcute.

Suntem mai puternici decât credem!

Daniela Dumitrescu

 

Turcia...în 4 desene și fotografii

Turcia...arhitectură tradițională simplă și elegantă

 
Turcia...arhitectură tradițională...complicată

 
Turcia...arhitectură modernă alb-negru

 

Turcia...arhitectură modernă color

 

 

 



 

Suntem mai puternici decât credem!

 

Daniela Dumitrescu